Biserica lui Hristos pe toţi ne aşteaptă, să venim cu dragoste, cu nădejde de mântuire, cu iertare faţă de semenii noştri care ne-au greşit, cu gândul spre lucrurile cele bune pe care dorim din tot sufletul să le facem spre slava lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui nostru. Dacă venim la biserică egoişti, meschini, zavistioşi, clevetitori, considerându-ne noi buricul pământului, superiori şi pe cei din jur invidiindu-i pentru darurile pe care Dumnezeu le-a dat acestora, nu facem nimic de folos sufletelor noastre, degeaba mai venim.

Biserica ne cheamă ca o mamă iubitoare, să ieşim din egoism, din iubirea faţă de noi înşine, să medităm la grija faţă de aproapele şi să trecem la o lucrare în bine , pentru că atunci când eşti ocupat să faci o faptă bună nu mai ai timp să te mai gândeşti să faci răul, să cleveteşti pe cel pe care zici că îl ajuţi, să mai pui strâmbe celui care îţi este pus de Dumnezeu sub comanda ta.

Biserica ne aşteaptă pe toţi, să ne facem timp şi să venim, pentru mântuirea sufletelor noastre, căci Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre ci noi avem nevoie să fim în comuniune cu El în cadrul Sf. Biserici, prin rugăciunile preoţilor pentru noi şi prin rugăciunile noastre. Căci degeaba plătim noi slujbe (vorba vine, căci în esenţă, noi nu putem da plată în schimbul unei cereri către Dumnezeu, noi Îl putem găsi pe Dumnezeu prin rugăciunea sinceră a inimii şi nici dacă am da toată averea noastră dar ne-am dezinteresa apoi de El, această rugăciune nu va fi ascultată), dacă nu venim la biserică şi dacă lăsăm exclusiv preoţii să se roage pentru noi, fără ca noi să ne rugăm câtuşi de puţin, ocupaţi cu treburile noastre vremelnice.

Trebuie ca şi noi să facem efortul să ne rugăm lui Dumnezeu şi să o facem cu toată inima, căci El nu va lăsa rugăciunea neascultată ci ne va da tot ceea ce ne este cu adevărat de folos vieţii şi mântuirii noastre.

Să nu Îi cerem lui Dumnezeu tot felul de lucruri materiale, să câştigăm la loto, să facem avere, sau altele la fel căci Dumnezeu, Care este un prieten adevărat dar Care este, înainte de toate, Ziditorul nostru, ştie cel mai bine de ce avem nevoie. În al doilea rând, când facem o rugăciune, nu trebuie să ne gândim la foloase materiale ci să cerem ceea ce credem noi că este spre slava lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui, adică să folosim exact aceste cuvinte, ca să nu ne dea Dumnezeu după vrerea noastră şi apoi să vedem ce greşeală am făcut, ci să fie după voia Lui, ca să avem parte într-adevăr de bine.

Să lăsăm lenea şi trândăveala şi să nu ne enervăm când auzim glasul clopotului, menit să ne trezească din letargie sau din oboseală. Să ne sculăm din pat şi să mergem cu nădejde la biserică, acolo unde suntem chemaţi, pentru că de acolo plecăm îndreptaţi şi pentru că acolo este Casa Lui, unde Hristos ne cheamă să fie cu noi, ca un prieten drag . Dacă ne vede trândavi, strâmbând din nas că e dumnică, Hristos se mâhneşte, fiind ca şi cum ne aşteaptă să Îi facem o vizită şi noi Îl refuzăm, ca şi cum am spune că n-avem nevoie să dăm şi pe la El, ne luăm cu alte treburi, zicem noi mai presante, mai importante sau pur si simplu ne tragem plapuma peste cap, minţindu-ne singuri.

Ne spunem în gândul nostru, ca şi cum Hristos nu ne-ar auzi, că trebuie să dormim mai mult sau că suntem obosiţi după atâtea ore de serviciu toată săptămâna dar să ne gândim câte ore acordăm noi pe săptămână sufletului nostru pentru a se întâlni cu Dumnezeu, când trupul îl hrănim de trei ori pe zi. Oare cu trupul ne vom duce noi pe lumea cealaltă sau îl vom lăsa aici, descompus, la doi metri sub pământ?

Atunci va fi prea târziu pentru sufletele noastre, prea târziu să ne căim că nu ne-am dus la biserică, deoarece Hristos a avut răbdare cu noi, ne-a aşteptat în fiecare zi, dar noi nu am avut niciodată timp de El. Sau dacă am trecut, a fost pe fugă, să aprindem o lumânare, să ne mai punem o dorinţă, să mai lăsăm un acatist ca să îl citească tata popa, şi vâşti! iar la treburile noastre zilnice- care or fi ele, numai noi le ştim-. De Dumnezeu, omul modern, tânărul, savantul, muncitorul, studentul nu au timp sau poate doar când dau de greu, când au de trecut examene, când stau pe patul de spital ori când bolesc acasă, când îşi pierd serviciul, când le moare o rudă, când sunt băgaţi la puşcărie, când sunt denigraţi, când sunt daţi jos dintr-o funcţie, întemeiat sau nu, când se duc departe de ţară, spre a se îmbogăţi, când se ceartă cu iubitul/a, când sunt daţi afară din casă, când li se îmbolnăveşte copilul etc. etc. etc.

Atunci venim cu toţii, disperaţi, la ajutorul cel dumnezeiesc iar după ce Dumnezeu ne dă, sau dacă nu ne dă ce vrem noi şi cum vrem noi, Îi întoarcem spatele, ca şi cum nici nu l-am cunoaşte, ca şi cum nu e locul nostru firesc în biserică, exact ca şi cum intrăm la un spital unde ne facem bine dar unde nu mai vrem să fim. Or biserica este casa noastră, este familia noastră, dacă ne numim creştini şi dacă ne definim ca atare. Creştini nu suntem de Paşti şi de Crăciun sau când se face o statistică a românilor ortodocşi. Creştini suntem în viaţa cea de zi cu zi, cu bune şi cu rele şi asta este cel mai greu, e o provocare să ne schimbăm în fiecare clipă, să fim mai buni, mai iertători, să luminăm în jurul nostru, dacă am ales calea luminii.

Nu se poate să faci turul a şapte mănăstiri, să iei trenul dimineaţa şi să călătoreşti trei zile până la moaştele unui sfânt şi să nu ierţi pe cel care ţi-a greşit.

Nu se poate să cazi în fel şi fel de superstiţii care nu au nimic în comun cu dreapta credinţă, să pleci pe la şapte biserici într-o zi, să aprinzi un număr fix de lumânări, să faci fix 100 mătănii intercalate cu anumite rugăciuni, ca să te asculte Dumnezeu şi să îţi îndeplinească cererea. O lumânare micuţă aprinsă într-un colţ din bisericuţa ta de cartier face mai mult decât 100 de lumânări pentru care alergi disperat prin tot oraşul, să le aprinzi la o anumită biserică, unde ai auzit tu de la cineva că “se rezolvă”.

Această patimă de a face anumite gesturi ca să ţi se îndeplinească nu ştiu ce cerere nu duce la niciun rezultat, ci Îl mâhneşte pe Dumnezeu iar pe noi ne duce în făţărnicie, în bigotism.

La Dumnezeu credinţa sinceră, măcar cât bobul de muştar, clatină lucruri pe care toţi le cred tari, mută munţii din loc şi ne scoate din situaţii imposibile. Dar câţi vin cu dragoste să Îi mulţumească lui Dumnezeu? Din 10 leproşi pe care i-a facut Hristos bine cu o vorbă, unul singur s-a grăbit să se întoarcă să Îi mulţumească. Or aceasta ţine de bunul simţ al nostru, de buna noastră educaţie de creştin. Trebuie să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru binele făcut, căutând să facem şi altora bine. Este cel mai bun mod de a Îi mulţumi lui Dumnezeu, să fim lucrători în bine, să fim ziditori. Să nu ne închidem iar în vieţile noastre, ca într-o carapace, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Să nu ne prefacem că Hristos nu ne-a ajutat, fiindcă s-ar putea să Îl supărăm şi ori să plece de la noi, ori să ne lase să ne confruntăm cu o altă situaţie imposibil de rezolvat prin puterile lumeşti, pentru ca să venim iar la El, cu disperare. Or Hristos vrea să conştientizăm că nu putem face nimic prin voia noastră, deoarece noi suntem lut stricăcios, ci trebuie să nădăjduim la El, nu pentru că Dumnezeu ar vrea să ne umilească ci pentru că aceasta este condiţia noastră cea lumească, aşa cum ne-a făcut-o strămoşul nostru Adam. Dacă Maica Domnului, ca un soare gânditor, ca o corabie a mântuirii noastre, nu ar fi născut pe Hristos , Lumina Lumii, ce nădejde aveam noi să ne mântuim, adică să sperăm iar la împărăţia cea cerească? Or Dumnezeu ne aşteaptă pe toţi la mântuire, la cunoştiinţa cea adevărată, nu vrea să piardă pe nimeni. Dacă noi stăm şi tândălim în pat sau dacă ne luăm cu treburi, cu diferite pretexte şi nu venim la biserică sau dacă ne credem noi superiori, raţionali, mari intelectuali ai veacului, şi ne este ruşine să stăm în rând cu babele, atunci viaţa noastră cea adevărată la ce se reduce? La traiul cel lumesc, la frecatul unei cratiţe, la privitul unui meci, la scrisul nu ştiu cărei cărţi filozofice?

Ce facem noi pentru suflet, care este de la Ziditorul şi care trebuie să se întoarcă la EL? Să ne amintim de pilda evanghelică în care oamenii cei chemaţi nu vin la masa împărătească pusă pentru ei, invocând diferite pretexte: unul că şi-a luat boi ca să are pământul, altul că şi-a luat nevastă şi trebuie să stea cu ea etc.

Dimpotrivă, Dumnezeu S-a mâhnit şi a chemat pe cei săraci în locul acestora.

Aşa că sculaţi-vă fraţilor, din paturile voastre cele confortabile, unde zaceţi ca şi morţi, unde v-a pironit diavolul cu lenea, pe voi care vă spuneţi creştini, şi haideţi la Marea Întâlnire a vieţii noastre.

Hristos e acolo, ne aşteaptă, să mergem să Îi dăm bineţe ca unui prieten adevărat, căci El este cu adevărat prietenul nostru şi El nu ne va lăsa niciodată la greu, indiferent de valurile acestui ocean care se cheamă viaţă.

Să ne suim în corabia lui, care e Biserica, şi să privim de acolo cum calcă această corabie peste valurile acestei vieţi, să ne minunăm de această putere dumnezeiască şi să aducem slavă lui Dumnezeu care ne poartă cu grijă, cu delicateţe, la limanul mântuirii, pe noi, care n-am făcut nimic să merităm dragostea Lui.

Deşi nu există nicio frescă înfăţişând pe ctitorii bisericii, totuşi, este lăsată ochiului atent o indicaţie subtilă asupra numelor ctitorilor principali (Ion şi Maria), în picturile din dreapta porţilor împărăteşti (după icoana Mântuiorului este înfăţişat martiriul Sf. Ioan Botezătorul) şi din stânga (după icoana Fecioarei cu Pruncul, este înfăţişată ipostaza Adormirii Maicii Domnului, Sf. Maria).

Caracterul original al acestei biserici mai este dat, printre altele şi de faptul că iconostasul este înconjurat practic, de o galerie de sfinţi militari, toţi înfăţişaţi în armură sau în vestmânt de războinic, enumerând aici: Sf. Gheorghe, Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Sf. Teodor Trifon, Sf. Mucenic Mercurie, Sf. Marcian, Sf. Mucenic Andrei Stratilat, Sf. Mucenic Trifon, Sf. Mucenic Nestor, Sf. Mucenic Mina, galerie la care se adaugă fresca înfăţişând pe Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Este o altă indicaţie subtilă asupra timpului istoric deosebit de dificil în care s-a zidit biserica, anume în zilele marcate de suferinţele celui de-al doilea război mondial dar şi asupra ctitorului principal, militar de carieră. Nu este de ignorat şi faptul că biserica a fost construită aproape de Şoseaua Antiaeriană, unde figura, încă din timpul războiului, unitatea militară antiaeriană.

SFINŢII MILITARI (click aici!)

Fericiţi şi pururea pomeniţi toţi ctitorii acestei sfinte biserici şi toţi donatorii şi ostenitorii ei! Dumnezeu să le primească osteneala şi dania lor şi să-i învrednicească de veşnic locaş fericit, laolaltă cu sfinţii.

Ctitorul bisericii, preot Marin St. Gheorghe (decedat la 11 februarie 1947, are mormântul în curtea bisericii. Au mai slujit, după părintele Marin St. Gheorghe, şi: părintele V. Daia, N. Marin, Gh. Mănărcescu (care a slujit această biserică timp de 47 de ani), preotul N. Alexandrescu. Preot paroh a fost, până în 2008, părintele George Dragnea. În prezent, parohul bisericii este preotul Ilie Mihai.

Biserica este construită din beton armat şi zidărie, cu o turlă poligonală a naosului aşezată pe pandantivi şi arce. Cupola turlei este supraînălţată, iar cornişa acesteia urmăreşte arcele de la partea superioară a ferestrelor alungite, de pe fiecare latură. Acoperişul bisericii are învelitoare din tablă. Absidele laterale sunt dreptunghiulare în plan, fiind acoperite fiecare cu un arc dublou lat, semicircular, ce se citeşte în exterior şi care intersectează baza pătrată în plan, a turlei de peste naos. Aceste abside, cu câte două contraforturi, au spre faţada laterală traforuri pe toată înălţimea, prin care pătrunde în biserică o lumină discretă, filtrată de vitraliile cu icoane de sfinţi realizate de maestrul Traian Filip.

Faţada de est a bisericii, spre strada principală (Mărgeanului), este agrementată de un pontic semicircular cu şapte arcade ridicate peste un peron la care se ajunge prin câteva trepte, care înconjoară absida Sfântului Altar – caz rar întâlnit în arhitectura religioasă din România. Pe peretele curbat al absidei Sf. Altar, fără ferestre, se află un şir de firide oarbe. Accesul principal în biserică se realizează printr-un vestibul închis, construit de-a lungul faţadei nordice, orientată spre strada laterală, Moş Adam . La exterior, vestibulul are trei arce în plin cintru sprijinite pe coloane cu capiteluri compozite inspirate din lumea plantelor şi a păsărilor. Din vestibulul lateral, se întră în impunătoarea navă a bisericii, fără nartex.

Tâmpla din lemn de tei este sculptată artistic, având motive floral-ornamentale, cu vrejuri, frunze, flori şi fructe în relief. Ea are trei registre de icoane, fiecare şir cu specificul său dat de colonetele de secţiune ovală sau pătrată, prevăzute cu serafimi sculptaţi. Jilţurile arhiereşti şi stranele sunt sculptate în lemn de stejar, având şi ele motive florale.

Decoraţia exterioară a bisericii preia şi dezvoltă elemente din arhitectura bizantină (capitelurile coloanelor de la porticul Sf. Altar), romanică (capitelurile coloanelor de la vestibul) şi autohtonă (arcaturi şi brâuri cu zimţi de cărămidă, friză de arcaturi şi firide oarbe la faţade).

Biserica Naşterea Maicii Domnului Mărgeanului reprezintă o atracţie din punct de vedere turistic datorită arhitecturii sale, prin faptul că a fost cel dintâi Sfânt Lăcaş din Bucureşti cu un demisol funcţional, însă şi pentru catapeteasma sa extrem de valoroasă, cu elemente decorative deosebite.

În prezent, se efectuează lucrări de reparaţie capitale la demisolul bisericii, unde este amenajată o capelă mortuară.

Bibliografie : Lucia Stoica, Atlas-Ghid, Istoria şi Arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti , 1999; pisania bisericii